Maria DorobantuSălu'mâna!

Am ezitat mult sa scriu despre acest subiect, despre locul unde am petrecut inca 3 saptamani dupa ce am fost externate de la chirurgie.

Ziua de 28 iunie, ziua mea, urma sa fie una foarte fericita, deoarece din punct de vedere chirurgical Maria era bine si puteam fi externate. Dar, datorita faptului ca ea nu avea reflexul de supt si deglutitie, am fost transferate, peste drum la sectia de prematuri a spitalului Louis Turcanu.

Bucuria de a-mi duce fetita in brate pana acolo a fost naruita de cum am intrat pe usa. Niste asistente cu fete acre, mi-au luat fetita din brate si au dus-o in salon. Am fost despartiti de micuta noastra fara sa ni se dea nici un detaliu..fara sa ni se spuna “o ducem sa o examinam etc etc”

Ni s-a explicat ca nu e voie sa o vedem, mama are voie doar la orele de masa, iar tata..doar prin bunavointa unor  asistente care probabil sunt si ele mamici si cunosc aceasta durere.

Centrul este format dintr-un etaj lung, impartit t in 2: intr-o parte sunt saloanele de mame, lactariu, si cabinetele doamnelor dr si in cealalta parte sunt saloanele bebelusilor si salonul de terapie intesinva.

La scurt timp, vine o rezidenta si imi cere niste date pentru fisa de internare a  Mariei. I le dau, tata este scos afara pe hol fara sa isi pupe fetita. Maria este cantarita si pusa in incubator in salonul de terapie intensiva.

Dupa completarea fisei sunt intrebata daca doresc sa ma internez, si am spus”bineinteles”.  O asistenta, cea care se ocupa de cazarea mamicilor, imi prezinta saloanele.

Cand am intrat in acel salon, am zis ca nu stiu cum sa fug mai repede..un aer inchis mi-a facut stomacul sa se intoarca pe dos.

Apoi, m-a condus spre lactariu…ce se intampla acolo? Mamele se mulg la fiecare 3 ore, nu in saloane, ci intr-o camera mizera, cu scaune cu 3 picioare si mese murdare  neacoperite.

Dupa aceasta “minunata prezentare’ , am iesit in curte si am plans 2 ore. L-am sunat pe Cosmin si i-am spus ca eu nu raman, ca sunt niste conditii mizere, e inuman si ca prefer sa vin la 3 ore dar sa dorm acasa.

Cum se poate, ca in acel loc in care nu vii cu placere sa fie conditii atat de inumane?

Totusi, am nimerit  intr-un salon cu 2 fete care erau curate, pastrau curatenia si in scurt timp mi-au devenit prietene bune.

La ora 3, m-am prezentat la lactariu, sa ma mulg.  Eu aveam putin lapte inca de la inceput, Maria manaca in jur de 50 ml, rar o acopeream, in rest primea completare lapte praf.

Cand am intrat acolo si am vazut cate mame eram….cred ca vreo 12-13 m-am mai calmat si am incercat sa aflu povestea fiecareia.

Maria a stat internata la sectia de terapie 3 zile…zile care mi s-au parut o vesnicie. Nu aveam voie langa ea mai mult de 1 minut. Fiecare mamica intra pe rand, si se uita neputincioasa un minut la bebe care era in incubator. Nu aveai voie sa il atingi…doar sa il privesti:(

Nu o sa uit, cum intr-una din cele 3 zile….Maria plangea. Si plangea….si eu stateam NEPUTNICIOASA in fata incubatorului si ma uitam cum COPILUL MEU PLANGE SI EU NU POT SA FAC NIMIC!!!

Progarmul meu era asa:

- ora 5.00 la spital

- ora 06.00 la bebe (cat a fost internata la terpaie intesiva nu veneam asa de dimineata).

- ora 06.30-08.00 nani la spital

- ora 09.00 eram la ea la papa

Dupa masa asta de obicei mergeam acasa sa fac un dus, si ma intorceam la spital unde stateam pana ajungea Cosmin de la servici. El mai venea si mai ieseam sa ne plimbam, bineinteles incadrandu-ne intre orele de masa ale Mariei.

Si programul se termina la 1 noaptea, dupa ultima masa a Mariei.

Incet incet, ma simteam acolo ca intr-0 mica familie. In sala de lactariu radeam si plangeam in acelasi timp…ne spuneam off-urile, ne incurajam una pe alta si ne bucuram cand una dintre noi pleca acasa si plangeam cand una dintre mamici isi pierdea copilul sau nimeni nu ii dadea sanse.

Intr-o dimineata, venind la spital, una dintre mamici ma intreaba:

- A ta este fetita operata?

- Da, zic eu…in acelasi timp mi s-au inmuitat picioarele si mi s-a taiat repsiratia. Oare avea sa imi spuna ceva rau???

- Este in salon cu fetita mea, mi-a spus

-Doamne..cata fericire!! Maria era dusa pe salon si eu aveam voie sa merg la ea si sa stau jumatate de ora in programul de masa.

Cand sunt dusi pe salon, mamele au voie sa se ocupe de copii, sa ii schimbe, sa ii hraneasca (daca bebe este hranit cu sonda, nu prea te lasa) si sa stea cu ei macar jumatatea aia de ora…

Unele asistente sunt mai dragute si te lasa mai mult timp, altele vin si te scot afara si iti spun ca A EXPIRAT TIMPUL! Nu conteaza daca bebe este mancat , schimbat, daca ai reusit sa iti faci treaba in cele 30 de minute…trebuia sa pleci.

Timpul pe care il petreceam cu Maria acolo era ca o gura de aer. Ii faceam poze si i le trimiteam prin MMS lui tati.

Intr-o zi, am intrebat asistenta daca poate tata sa intre sa o vada, macar la geam. Si mi-a spus sa o scot pe coridor…astea in conditiile in care aerul conditionat era pornit…si ea era scoasa din incubator. In spate se vad saloanele de bebei.

Dupa ce Maria a invatat sa suga o hraneam in incubator, in ciuda pozitiei incomode..in salon eram 6 fete si doar 2 scaune unde ne puteam aseza sa alimentam copiii.

Asa stateau unii langa altii:

In acest centru pana si femeia de servici urla la tine…

Intr-o zi, veneam de la toaleta si ea spala pe jos. Tin sa mentionez ca la 4 saloane de mame era o singura toaleta si un singur dus.

Vazand ca ea spala pe jos, am mers mai pe margine sa nu las urme pe gresie.

Eu: “Merg pe margine ca imi e si mila  sa calc la cat de frumoa luceste”. Si ii zambesc

Ea: pe un ton argatos “daca iti e mila de ce treci pe aici??”

Pai..pe unde sa merg?? sa zbor???

Intr-o seara, avand in vedere cam timoul alocat la bebe era de 30 de minute si mancand repede Maria a vomitat. Eu tocami iesiem din salon, eral la noi in salon si una dintre mame care ramasese la bebei ma suna si imi spune sa ma intorc ca Maria vomita. Eu, in disperarea mea de mama nu mi-am mai luat halatul si am intrat direct.

Nu bine ajung si o streg si intra pe usa o asistenta:

Ea: in momentul asta iesit afara!!! urland bineinteles…

Eu, pe un ton cu lacrimi in ochi: “dar a vomitat…”

Ea: “si noi pentru ce suntem aici????”

Imi venea sa ii spun ca sunt degeaba…dar m-am abtinut…si am iesit plangand si rugandu-l pe Dumnezeu sa ne ajute sa iesim odata.

Urmeaza si ultima parte.

Duminica nasa si moasa au venit la mine acasa sa imi faca baita. Ia uitati in ce m-au imbaiat

Haideti sa va spun si in cuvinte ce am avut in apa

petale de trandafir, flori de tei

uleiuri frumos mirositoare

un ban de aur sau de argint

un fulg, sa fiu usoara ca fulgul

un strop de miere sau de zahar- ca sa fiu dulce (nu ca nu sunt)

orez pt bogatie, grau- sa fiu cinstita

o verigheta sfintita

oua sa fiu sanatoasa

ulei de la biserica

banuti sterilizati inainte

ardei iute

lapte dulce

busuioc ca sa fiu atragatoare

marar sa fiu placuta ca mararul in bucate

apa sfintita- sa fiu curata ca aceasta

lipici- asta nu mi-au pus

sare

parfum

Aceasta lista a fost luata de catre mama de pe un forum de discutii despre botez.

Sambata, 21 august a fost botezul meu. A fost o zi importanta si speciala pentru mine. Inainte de a incepe sa va povestesc putin cum m-am comportat  vreau sa le multumesc:

- Catalinei, pentru frumoasa lumanare pe care mi-a pregatit-o cu atata drag

- lui Snej, pentru tortul delicios

- Andreei, pentru frumoasa rochita pe care mi-a facut-o

- si nu in ultimul rand lui Cristi care a venit sa imi faca poze de la inceput pana la sfarsit

si…inainte de toti vreau sa le multumesc parintilor pentru decizia pe care au luat-o atunci cand au avut cea mai grea cumpana a vietii lor.

Sambata,  in jurul orelor 12.30 au inceput sa vina la mine acasa musafiri. Au venit bunici, nasi, moshici si asa mai departe.

Moasha m-a imbracat si am plecat spre Biserica.

Cand am intrat in Biserica m-a preluat nasa si a inceput slujba. Eu am fost tare cumintica, am ascultat cum nasa spune crezul si cum parintele citeste

Am inceput sa plang cand am facut baita in cristelnita

Nasa m-a imbracat in hainute noi

Preotul m-a astezat jos in altar si mami a venit si m-a luat

Mami si tati au fost foarte emotionati si in acelasi timp fericiti ca m-au botezat

Dupa botez am petrecut cateva ore in compania nasilor, parintilor,  bunicilor si a catorva prieteni  pe terasa Nora

Mai multe poze puteti vedea aici

Duminica Maria Sofia a implinit 2 luni de viata. Nici nu stiu cand a trecut timpul, cel putin  de o luna de cand am adus-o acasa.

E o dulce, incepe sa gangureasca, daca noi zicem “aaaaaaaaaaaaaaaaaaaa” ea ne raspunde cu “eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee”.

Zambeste cel mai mult dimineata si asta doar daca are ea chef. Inca doarme destul de mult, cate 2 ore intre mese dar sunt zile in care sta mai mult timp treaza.

Ii place foarte mult la baita, nu a plans decat o singura data cand a fost foarte somnoroasa, in rest ne place la balaceala si abia astept sa mergem cu ea la bazin.

Cel mai prost stam la capitolul papa si aici cred ca semanam pe mama. NU suntem incantate de ora de masa:)). Ei, acuma sa nu zic numai de rau: sunt mese la care mananca bine si in 10 minute termina dar sunt mese la care stau si cate o ora cu ea si ma rog sa pape.

Noaptea doarme de la 12.30-1 pana dimineata la 6, 6.30 depinde cat e de mare foamea:)).

Acum 2 saptamani am fost cu ea la cardiolog si defectul de sept ventricular cu care se nascuse s-a inchis. Asta este o veste buna, oricum vom repeta eco cardiac in septembrie cand mergem la control la prof Tepeneu care a operat-o.

Operatia arata bine, incepe sa se micsoreze pe masura ce ii creste abdomenul.

Ca si greutate, aseara avea 3755 grame si e lunguta, are 55 cm.

Sambata vom deveni si noi crestine

Ma intind..........

Cu tati la plimbare

Cu mama prin centru

Asa dorm dupa micul dejun

De luni de cand s-a produs explozia la maternitatea Giulesti sunt devastata si aproape zilnic cu lacrimi in ochi.

Stiu ce inseamna sa ai un bebelus cu probleme…stiu ce inseamna aceasta neglijenta a medicilor din Romania…cu cat stres am stat si eu cat a stat Maria in spital…

Nici nu vreau sa imi imaginez prin ce trec acei parinti care si-au pierdut copiii in acea explozie…si cei care se roaga acum pentru cei care sunt internati la maternitatea Gr Alexandrescu.

Pe de-o parte stiu ce se afla in sufletul lor…le inteleg disperarea si durerea din suflet..pentru ca si noi am trecut prin ea.

Din pacate…sistemul sanitar din Romania este sub orice critica…Noi ne-am lovit de el de 2 ori: o data cand am fost sfatuita sa fac avort pentru ca nu voi duce sarcina pana la bun sfarsit si o data la sectia de prematuri de la Spitalul Louis Turcanu.

Nu vreau sa povestesc prin ce am trecut, nu vreau sa povestesc care este reactia unor asistente vis a vis de acele mamici pline de durere care se roaga pentru copiii lor…nu vreau s apovestesc cum am fost scoasa din salon dupa ce Maria a vomitat pe motiv ca nu am halat…Halat???acea carpa murdara pe care ne-o schimba o data pe saptamana? Cred ca hainele cu care eram imbracata atunci erau mult mai curate…

Toata lumea urla la noi, se comporta urat…ce sa vorbim de consiliere psihologica? Ne incurajam una pe cealalta..ne dadaeam sperante si ne bucuram sau plangeam impreuna de fiecare data cand copiii nostri faceau un efort sau dadeau inapoi..

Saloanele de mame arata sub orice critica..nu se schimba lenjeria decat daca colega de salon spune ca in patul eliberat a mai stat cineva…exista o singura baie cu un dus care curge non stop si un WC murdar (WC pe care mamicile il mentin cat de cat curat).

In saloane nu aveam voie sa tinem nimic pe noptiera…trebuia sa facem patul pentru ca altfel aveam parte de scandal…si bineinteles sa facem noi curatenie..

Daca le rogi ceva pe asistente esti tratata cu spatele (nu generalizez pentru ca sunt asistente dragute care te ajuta si iti explica)….

Un zambet si o incurajare din partea lor? Poate doar daca sunt “stimulate”….

Probabil conducerea nu stie care sunt dedesubturile acelei sectii…mamici care sufera si mamici care pierd copii…

Nu vreau sa vorbesc mai mult…dar sunt profund dezamagita de spitalele noastre..intri cu o afectiune..iesi cu alta sau nu mai iesi…

Dumnezeu sa ii intareasca pe acei parinti care sufera…desi stiu ca nimic nu le va alina durerea…dar macar sa se faca dreptate…

Ma voi ruga pentru cei 4 ingerasi si pentru celalalte suflete care se lupta sa traiasca.

Am ramas putin in urma cu noutatile deoarece acomodarea cu ea acasa a fost destul de grea, pana ne-am obisnuit cu cerintele ei si pana ne-am adaptat la programul ei.

Nu pot sa spun ca este un copil rau, care plange fara motiv. Bineinteles ca mai plange ca sa iti faca simtita prezenta .

Cum arata o zi din viata noastra?

Pai..inainte manca la 3 ore, am incercat sa ii pastrez orele la care papa in spital sa nu o dau peste cap dar nu am reusit prea mult sa tin de acest program.

In spital, ultima masa era la 12 noaptea si prima dimineata la 6. Bineinteles ca pe timpul noptii plangea de foame dar cine sa o auda ? Asistentele le mai dadeau glucoza ca sa inceteze din plans.

Acasa, am inceput sa ii dau si noaptea, dar mai mult ‘la cerere’. Adica, daca se trezea si plangea de foame ii dadeam un biberon de lapte, daca nu nu. Treptat acum observ ca isi scoate masa de noapte.

Acum mananca din 4 in 4 ore o cantitate mai mare de lapte. Nu o fortez niciodata, mananca cat ii trebuie si cand ii trebuie.

Dimineata este cumintica, in sensul ca doarme toata ziua, cu pauzele de rigoare pentru masa, in schimb seara incepe scandalul. O perioada (nu foarte lunga de timp) plangea din cauza colicilor, orice faceam nu reuseam sa o linistim. Acum s-a smecherit, plange ca sa fie tinuta in brate.

Inca nu poate fi vorba de educatie la varsta ei, chiar citeam ca degeaba o lasam sa planga pana se linisteste ca nu intelege nimic acum, dar dupa 3 luni vom incepe sa o obisnuim singura in patut pana adoarme.

In general, dimineata o mai iau cu mine in pat si mai dormim vreao 2 ore, dar asta se intampla pana acum 2 zile. De 2 zile nu mai vrea sa doarma dimineata, adoarme abia dupa urmatoarea masa. Sta treaza, se foieste, incepe sa planga ca nu este bagata in seama…asadar cand imi e somnul mai dulce eu trebuie sa ii tin companie.

In timpul zilei imi fac din treburi linistita, ea sta cu mine, niciodata nu o las singura in camera, vorbesc cu ea, e atenta la ce fac (desi inca nu distinge mare lucru), ma urmareste cu privirea.

Baita ii facem o data la 2 zile si ii place de numa-numa. Niciodata nu a plans la baie, o mai las cateodata sa stea sa descopere apa, sa dea din picioare.

Abia astept sa o putem duce la bazin:)

Cateva pozelici

De cand am ajuns acasa toate orele ii sunt dedicate micutei si nu prea apuc sa scriu mare lucru.

Am multe sa va povestesc dar le voi lua pe rand. Astazi, voi incepe cu nasterea..un moment unic si emotionant din viata oricarei femei…

Cum a descurs acea zi mult asteptata? ce sentimente si ce emotii m-au incercat? E atat de greu de redat in cuvinte dar..voi incerca sa va povestesc..

In dimineata zilei de 15 iunie, dupa o noapte in care am incercat sa dorm m-am trezit la 5.30. La 7 urma sa fiu la spital pentru internare si in jur de 8.30 eram programata pentru cezariana.

Nu aveam emotii…sau cel putin asa credeam. Am facut un dus, m-am imbracat, am verificat inca o data bagajul si am pornit spre spital.

Am ajuns in jurul orei 7.3. M-am prezentat la camera de garda si o doamna m-a preluat pentru internare.

Incepusem sa tremur de emotie. In timp ce eu ma schimbam de haine, dansa completa fisa de internare. Cosmin ma astepta pe hol.

Dupa asta, impreuna cu doamna am urcat spre saloane si sala de operatie. Cosmin inca era cu mine, dar eu nu il vedeam..emotiile deja erau prea puternice. Am ajuns langa sala de travaliu, ne-am intalnit si cu dr si aici a trebuit sa ma despart de el..nici n ne-am sarutat..am intrat teleghidata si m-am asezat timida pe un pat. Mai erau acolo 5 mamici care treceau prin durerile travaliului. Erau incurajate de cateva moase…

Dupa cateva momente vine dr la mine si imi spune” Permite-mi sa te conduc spre sala de nasteri”..imi tremurau picioarele.

M-am asezat pe pat..era o sala mare, cu multe aparate si erau foarte multe persoane in jurul meu. Fiecare facea ceva: o doamna imi lua tensiunea, un medic imi monta cateter. Vine si anestezista si dupa intrebarile legate de boli, alergii incepe procedura de anestezie. Un medic, imi tine capul la piept si ma roaga sa imi indoi spatele. La un  moment dat am simtit o presiune foarte puternica in spate si am simtit efectiv ca mi se fac rau. I-am spus dr ca ma simt ametita si m-a ajutat sa ma intind.

Din acel moment prin preajma mea era mare forfota: imi masurau tensiunea, doua asistente au venit sa imi monteze sonda urinara si la un moment dat nu mai imi simteam picioarele. Gata: eram amortita complet de la brau in jos.

Dr se pregatea de operatie iar eu incepusem sa spun ” Tatal nostru”. Mi-au pun un paravan in fata si simteam ca au inceput sa lucreze…nu am simtit efectiv durere, nici nu aveam cum pentru ca eram amortita, dar simteam ca ceva se intampla si simteam cum trageau ceva din mine.

Asteptam sa aud un tipat…dar nimic. M-am speriat si tensiunea mi-a crescut dar m-au linistit imediat si mi-au spus ca totul e bine…in final s-a auzit si acel tipat mult asteptat…fetita mea…s-a nascut puiul meu!

Inevitabil am inceput sa plang si sa ma uit peste cap cum o curatau..stiam ca va trebui sa plece dincolo la chirurgie..stiam ca nu o voi vedea..doamne cata durere!! Urla sufletul in mine dar ce puteam face? Vroiam sa le spun sa mi-o arate mai repede ca urma sa plece dar nu aveam putere..nu aveam putere decat sa plang si sa ma rog pentru ea.

Dupa ce au curatat-o si au aspirat-o dr a venit cu ea la mine si mi-a spus ca e fetita, are nota 8, 2390 gr si ca urmeaza sa plece…de aici nu mai conta nimic..doar ea sa fie bine…viata mea se putea opri pe acel pat..am adus-o pe lume, era cea mai mare dorinta a mea. Si am reusit!  Mi-as fi dat si viata pentru ea..

Dupa ce a plecat, am ramas cu un gol in suflet…si eu..si ea, sunt sigura.

Pentru mine nasterea a fost o experienta frumoasa in sensul ca am fost treaza si am vazut si simtit cum se naste aceasta minune…dar clipele pe care le-am trait dupa scoaterea din burtica vreau sa le uit…nu pot sa imi amintesc cu placere cum a fost trimisa la chirurgie si am fost despartite…nu pot sa imi amintesc cu placere zilele de chin prin care am trecut departe de ea..nu pot sa uit cum nu eram acolo sa ii alin durerea, sa ii spun ca o iubesc si sa fie puternica…Dar Dumnezeu asa a vrut..

La o ora de la operatie a venit si tati care s-a speriat ca eram foarte palida…mi-a adus un buchet cu 15 trandafiri superbi..nu o sa ii uit niciodata privirea cand m-a sarutat…devenim parinti!Ce sentiment frumos…unic…

Astazi a rasarit soarele si pe strada noastra. La ora 13 printesa noastra a ajuns acasa!

Dupa ce ma linistesc putin voi scrie un post cu tot ce am patimit de o luna incoace.

Dar astazi, suferinta noastra a luat sfarsit si in sfarsit ne putem bucura de printesa noastra draga

Astazi implinim o luna…o luna in care casuta noastra a devenit spitalul Louis Turcanu…2 saptamani petrecute la sectia de pediatrie si alte aproape 3 saptamani petrecute la sectia de prematuri.

O luna grea si urata, o luna in care nu ne-am putut bucura de copilul nostru pe care l-am asteptat cu atata ardoare….o luna in care eu nu am stiut ce inseamna casa…o luna in care am luptat cot la cot cu fetita mea…o luna in care trebuia sa ii dau putere la fiecare pas…o luna de zbucium sufletesc…

dar….dupa atata lupta…astazi am primit vestea ca maine s-ar putea sa ne externeze.

Nu va pot descrie bucuria din sufletele noastre…in sfarsit ne vom putea bucura de minunea noastra, de micuta noastra luptatoare care a stiut sa lupte din prima secunda de viata